IDENTITY CARD

Da, samuraii încă mai există
Înghesuiţi pe-o agresivă listă,
Precum shoguni evisceraţi în taină
Sub semne nobiliare scrise-nspaimă.

Da, samuraii încă mai există
Şi umbra lor, legenda o persistă,
Pe râuri de cireş ca suvenire
Se mai cufundă’n noapte şi-n gândire.

Da, samuraii încă mai există
Pe-o pagină de filmotecă tristă,
Şi fiindcă este noapte atunci, să fie
O tristă şi nefastă alchimie.

Da, samuraii încă mai există
Pe-o pagină, de semne, altruistă,
Şi-n jurământul lor brutal, concis
Se regăseşte lumea într-un bis.

Da, samuraii încă mai există
Şi-n dansul lor, fecioară arivistă.
Stăpânii le-au jurat mereu credinţă
Loiali fiind, fiinţă-ntru fiinţă.

Da, samuraii încă mai există
Cu-n pas devreme înaintea lor.
Da, samuraii încă mai există
În somnul nostru, aspru si color.

Da, samuraiul încă mai există,
Cu faţa lui, năucitor de tristă,
Doar jurământ trăieşte-n semnul lui divin,
Da, samurai există, în noaptea asta vin…

Şi, totuşi, samuraiul mai există,
“Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă”

Parca prin clasa a sasea am invatat, la zoologie, ca porcul (ca si scroafa) este un animal omnivor. De multe ori (avand in vedere ilustre precedente din istoria culturii universale) m-am intrebat daca nu e posibila si reciproca! Sigur ca de-a lungul celor 54 de ani de viata am intalnit destule exemple care sa ma puna pe ganduri si sa ignor clasicul tertium non datur, si sa ma ung ca dracul cu tamaie de prea-putornicul si bulversantul relativism. Ba chiar, in anii de “pumnul bagat in gura”, urmaream cu placere un serial cu marionete si ma amuza acest personaj, Miss Piggy, fara sa ma gandesc insa ca voi trai vreodata sa il vad in postura umana. Vorba aceea: “Porcul râmă dar râma nu porc”.

Scriu aceste randuri dupa ce am vomitat de cateva ori, ingrozitor am vomitat, de scarba ca iata, parafrazandu-l pe Bulgakov: Vremea desenelor animate a trecut. Iata, neinduratoare, in fata ochilor nostri, curge, cu bulbuci, Istoria: Miss Piggy traieste; e vie; are functii importante in stat; are si permis de conducere; in loc de cocina traieste in libertate; nu este nascuta pentru sacrificare ci spre a-i sacrifica pe altii; dupa bunul ei plac; dupa cum ii dicteaza neuronii ei imbibati de alcool si de nesimtire; de tupeu; de scarba fata de Muppets-ii ale caror destine se afla la un moment dat la copita ei de scroafa.

Episodul pe care mi l-a oferit “sticla” m-a dezgustat si m-a inspaimantat atat de tare incat multa vreme de acum inainte zilele si noptile mele nu vor mai fi intregi la minte. Sa fim bine intelesi: ceea ce m-a adus in aceasta situatie nu a fost nimic din ce s-a intamplat undeva in trafic. A fost figura acestei Miss Piggy buhaita de alcool, total defeminizata (simteam, prin aceasi “sticla”, duhoarea pe care o imprastia). Simteam ca intamplarea nu tine de faptul ca ea a fost depistata in halul acela, ci de faptul ca halul acela nu era o intamplare; priveam la ea si  mi-o imaginam, zi de zi ajungand acasa,  destupandu-si sticla de bautura si punandu-se pe “treaba”.  Si mai simteam ca aceasta scena nu reprezinta, repetata, fragmente dintr-un “jurnal” ci este insusi modul ei de a fi. Ce mai conteaza ca seara, desigur, dupa ce isi halea cina-i omnivora, mai facea si oarece sex, grohaind de placere. Ce mai conteaza ca poate si sforaia de intrau in rezonanta cocinile din imprejur… ce mai conteaza ca a doua zi dimineata se trezea buhaita, se dadea cu o tona de fard si apoi urca hotarata in masina care o astepta la scara, plecand catre un iluzoriu templu (pe frontonul caruia pana si zeitele isi acopereau, de rusine, ochii, ca sa nu o vada), se aseza pe un scaun care ar trebui sa fie sfant si cu sangele pulsand de alcoolul nedigerat, pronunta (pe un ton etilic-majestuos) hotarari care decideau destinul unor Muppets veniti cu speranta in traista, unii de la sute de kilometri, ca sa asculte glasul divin al dreptatii.

Simt din nou ca imi vine sa vomit. Am trecut prin multe si uneori cruciale momente, din 16 decembrie 1989. Si am vazut foarte multe. Sunt ani buni de cand nu mai imi fac iluzii. Sunt ani buni de cand speranta a devenit un cuvant din suplimentul DEX, pe care l-au ars luminitele de la capetele canalelor de scurgere ale dejectiilor. Dar iti marturisesc, bunule cititor, ca niciodata nu am simtit o asemenea sila si scarba. Toti avem in noi cate un ochi de geam prin care se vede o raza de lumina dar dupa acest episod, petrecut recent, imi vine sa spun ca imi dau demisia. Ca nu mai cred in nimic. Ca noi, Muppets-ii de rand, suntem de fapt la mana unor netrebnici care cu totala inconstienta, direct sau nu, ne decid destinele.

Si, in final, ramanand in sala plina de Muppets anonimi, ii aud pe cei doi actanti din balcon. Unul zice: “Ai grija cum vorbesti cu mine ca sunt magistrat!” Celalalt raspunde: ” Ha ha ha! Tu ai figura de magistrat?!”. Replica primului vine necrutatoare: “Vrei sa iti arat contul din banca?”.

Domnului Iisus Hristos

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh

Ce tainic te-nconjoara Domnul

Cu binefacerile Sale

In dulci chemari spre tinta mantuirii Sale

Tu nu-ntelegi cum vine gandul

Ce-ti lumineaza o carare

Nici cum iti izvorste-ndemnul, cu nazuinte sfintitoare

De unde setea rugaciunii si usurarea ce-i urmeaza?

Si cine taina-ti limpezeste, si cine taina-ti lumineaza?

Nu intelegi, dar dupa toate e harul lui ce te-nconjoara

Si care-n toate aceste-ndemnuri lumina inima-ti coboara

Cand simti blandetea lor tacuta

Cum te-nvesmanta si-ncalzeste,

Lui Dumnezeu, Lui singur numai, inlacrimat iti multumeste.

Marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Se implinesc marti, 9 decembrie, doi ani de cand mama mea, Sofia, in urma unei scurte dar cumplite suferinte, a plecat intru cele vesnice. In acel moment, la ora 20 si 25 am avut clar sentimentul ca radacinile mele (ontologice) s-au rupt. Viata mea si a fiului meu, iesise din parametrii normali si a luat-o razna. Cu atat mai mult cu cat in urma cu doi ani si ceva, tatal si bunicul nostru, Ioan, pornise pe acelasi drum. La cateva zile dupa 9 decembrie 2006, Dumnezeu i-a dictat vasului care sunt eu, o incantatie care se numeste La castel.

Destinul a facut ca la nici o luna dupa tragedia mea, bunul meu coleg si prieten, George Balica, sa traiasca aceasi tragedie. Atunci i-am citit la telefon, intr-o seara, Castelul. A reverberat firesc si mi-a propus sa o citeasca intr-o anumita seara pe postul de radio. A facut-o asa cum numai el stie si ii multumesc pentru acest lucru; a facut-o in mod cert traind probabil, aproape identic, ce traisem eu atunci cand Dumnezeu mi-a dictat acele randuri. Asadar Dumnezeu sa va aiba in paza pe tine Mama si pe Mama prietenului meu. Da-mi voie, cititor al blog-ului meu, sa iti ofer acum, acest memento,  in lectura inegalabila a lui George Balica.

Domnului Iisus Hristos

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh

Cu toata dragostea Te-ascult, 

Iisuse doar pe Tine,

Dorind din ce in ce mai mult

Sa luminezi prin mine.

Cu toata dragostea doresc,

Iisuse numai Tie,

Sa-Ti seaman si Sa-Ti daruiesc

Viata-n curatie.

Cu toata dragostea voi sta

In slujba Ta aleasa,

Din ce in ce sa-Ti pot canta

O slava mai frumoasa,

Cu toata dragostea astept

Iisuse, sa vii iara,

Comoara inimii din piept

Si-a cerului comoara.

Marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Dragul meu cititor/ascultator, in nevoia mea de a ne cunoaste mai bine si considerand ca muzica, adevarata muzica, este un mijloc redutabil, m-am hotarat sa iti ofer, (sa-mi ofer), in fiecare saptamana, cate o piesa care face parte din cea mai sensibila particica a sufletului meu si mi s-a parut nimerit sa incep cu acest mare muzician prin opera caruia traverseaza doua milenii de esente de la trouver-ii medievali pana la cuceritorii universului.

George Moustaki, un vagabond ratacitor, generos in bine si zgarcit in rau, un candid incarcat de secrete. Le métèque.

Stimate prietene, meseria mea este aceea ce om. Daca ai rabdare sa incluzi aici cariera mea de scriitor, de fondator al Ziarului si Societatii Timisoara si de (actualmente) redactor la Studioul Regional Radio Timisoara, cred ca este suficient si ma vei intelege de ce in acest blog nu apare niciunde CV-ul meu. Pot insa sa iti fac o marturisire de credinta: iubesc dialogul (nu interviul), ci dialogul. In cariera mea am realizat aproximativ patru sute de dialoguri si reportaje. Sigur ca nu toate “au iesit” asa cum le-am dorit eu. Ceea ce iti propun insa in aceasta rubrica (categorie) sunt cateva zeci de dialoguri (fac precizarea ca daca as avea autoritatea, as desfiinta din speciile ziaristicii termenul interviu!), asadar iti propun cateva zeci de dialoguri cu oameni pe care i-am considerat a avea ceva de spus in cultura si civilizatia banateana (si nu numai). Asadar incepand de astazi 29 octombrie 2008 in cadrul acestei rubrici, vei avea posibilitatea sa faci cunostinta cu oameni, dupa parerea mea, deosebiti, de valoare, care poarta in domeniul lor o “emblema”.

Mai fac mentiunea ca din Dialogurile pe care le am in acest moment in arhiva iti voi oferi, dragul meu prieten, cititor/ascultator, cate unul in fiecare zi de miercuri a saptamanii.

Incep aceasta serie de dialoguri cu un mare prieten, plecat, din nefericire, dintre noi, dar am convingerea ca acolo unde se afla, poarta acelasi costum negru, camasa alba si chimir si din cand in cand bea o ulcica de vin rosu cu Sfantul Petru, in pauzele de filmare: Ernest Maftei, dialog realizat in 1996 in Comuna Macea, judetul Arad.

Bădia

Este o taratoare puturoasa si urata. Din sila n-am sa ii dau nici numele nici locul unde lucreaza. Si cum IQ-ul lui este extrem de redus, probabil nu va citi acest articol. De fapt, aparentele sunt inselatoare: cine nu il cunoaste zice ca este un bon-homme, pentru ca prin institutia de unde isi primeste “malaiul” a ajuns, prin intermediul altora, sa acceada in medii destul de inalte pentru gunoiul care este. N-as fi scris despre acest sobolan daca nu mi-ar fi demonstrat in dese randuri ca este un tradator. Si-a tradat fratele cu care se uraste si se barfeste in cel mai oribil mod. Si-a tradat si viciul fundamental pe care il avea: betia. Adica pe vremea cand nu era sofer la o institutie rezonabila, colegii lui marturisesc ca bea cu atata sete si patima incat isi facuse din santuri garsoniera. Cand il trezeau dimineata, se spune ca in loc de cafea cersea o ceasca de lapte de ciment. Acolo in varful muntelui, de unde a plecat ca sa vina sa imputa Timisoara, probabil nu se auzise decat cuvantul cafea. Si in mod cert nu se auzisera mult mai multe cuvinte pentru ca limbajul sobolanului este intotdeauna limitat: Da Sefu!, Sa traiti Sefu!, etc. Numai ca pe acest sobolan pe care l-am tinut la pieptul meu, desi puteam sa-i tai gatul de cateva ori, a ajuns la randul lui un mutant. Si-a cizelat chipul de om,  se face ca iti linge picioarele in orice clipa, dar de faptundeva in mana dreapta tine un pumnal. Sa ne intelegem bine. Nu e vorba de un pumnal ad-literam; este vorba de pumnalul turnatoriei: desi ti-e scarba de el, ti-e scarba cum pute, ti-e scarba cum vorbeste, ti-e scarba de figura lui, il tratezi ca pe un om, il pui cu tine la masa care nu i s-ar cuveni, il tratezi ca si cum i s-ar cuveni, dupa care el se duce si roade; adica te toarna, ca si cum el n-ar fi fost coparticipant la un demers ecologist in care tu ca boier il tratezi cu bun-simt si consideratie. Apoi se duce si te paraste la superiori si ii convinge cu accentul sau de sobolan subdialectal ca e cum spune el. Solutia de fapt este o disolutie. Numai ca incercand sa-l ridici de la nivelul de rozator la cel aproape uman si nereusind iti dai seama, daca ai un pic de sensibilitate, ca demersul este inutil si ca in loc sa iti linga degetele, el nenorocitul de sobolan, iti sare la jugulara. Asta in virtutea faptului ca dupa ce ani de zile, sobolanita traia cu amantul in acelasi apartament cu el, s-a reintors la galeria sub-pamanteana principala, revenind cel putin de circumstanta, la sobolanul in discutie. Ca sa nu mai vorbim, vorba lui Marin Preda, ca ginerele sobolan a fost soferul unui sarpe Boa care a ajuns acum cobra, si in virtutea acestui fapt, sobolanul in discutie, are impresia in pilozitatea lui, ca totul ii este permis. A fost o vreme cand sobolanul nostru era foarte bolnav. Si m-am rugat pentru vindecarea lui, in rugaciunile mele de acasa si din biserica. Va veni insa vremea cand nu voi mai pune pentru el lumanari in partea stanga a bisericii. Pur si simplu n-am sa ma mai rog pentru el. Pentru ca SOBOLANUL  orice ai face, oricat ai fi de bun cu el, de generos cu el, de altruist cu el, nu-si pooate schimba gena: adica va ramane acelasi tarator, urat mirositor, urat rozator si care atunci cand conduce masina, chiar daca este semi-intuneric el nu aprinde farurile pentru ca in creierasul lui asta inseamna ca face economie: economie pentru mama care l-a facut.

Cand i-am vorbit unui prieten despre intentia mea de a scrie o carte ce va sa vorbeasca despre avatarurile (a se citi slabiciunile) poporului roman, mi-a raspuns cu o moale revolta: “nu-ti dai seama ca vei fi ostracizat?” I-am raspuns ca e o chestiune de buna-credinta si nu vad de ce as suferi un asemenea tratament! Pentru ca as spune adevarul vericat de secole, fie el si gauri negre?

ADEVARUL IN CEEA CE MA PRIVESTE, ESTE CA SUNTEM UN POPOR ATIPIC! In primul rand prin asezarea geografica. Esta drept ca paradoxurile fac parte din istorie. Dar de data asta ontogenia nu repeta filogenia!, dar sa trecem si peste asta. Mai raman insa multe alte semne de intrebare: incepand cu SFANTUL ANDREI, ratacit pe maluril EUXINULUI! MACAR DE LA OVIDIU AVEM MARTURISIREA:”DE-ACAND PE ACESTE TARMURI EU SUNT/DE TREI ORI A INGHETAT SI NISTRUL SI PONTUL EUXIN.” CAT DEPRE SFANTUL MAI SUS-AMINTIT, vorbe, vorbe si sfanta traditie orala a Bisericii…

Dar nu acestea sunt lucrurile care ma deranjeaza cel mai tare. Nu voiesc sa glosez pe marginea unui text emblematic pentru poporul roman: Miorita. Si nici nu ma raliez acelora care au desfiintat-o. Insa asa-zisa filosofie a perceptiei disparitiei ciobanului moldovean, sta mereu sub semnul conjuctivului; cand bine este stiut ca ciobanii de la Hristos incoace sunt niste specimene naturale, traind in conditii vitrege si aparandu-si viata si turma pana la moarte. Dar haide sa trecem si peste asta: “Si de-o fi sa mor”… Iti imaginezi tu, cititorul meu, de cate ori, in putine secole, tarile astea romanesti s-au vandut si s-au cumparat pe pungi de galbeni? Iti imaginezi tu, cititorule, ca pana si celebrul Mihai cel Viteaz si-a cumparat domnia dupa care dezamagit Istoria, murind datorita incongruentei cu ceea ce ar fi vrut sa faca? Iti imaginezi tu, prietenul meu, cititorule, ca zeci de domnitori romani si-au cumparat, pe nenorocirea poporului roman, domniile, domnii care uneori au durat cateva luni? Pai in comparatie cu mujicii Rusiei , prapadimea romana a fost sub-umilita: n-au avut decat sa-si roada unghiile, sa-si bata muierile si copii, or sa se imbete, gandind (mioritic?) la ce va fi ziua de maine. Nici vorba de constiinta destinului de natie. Sau si (inca) ne multumim cu afirmatii (dictoane?) de genul “Se poate si mai rau”; “Capul plecat sabia nu-l taie”; “Las’ ca-i bine si asa!”; “Vorba dulce, mult aduce” si, Doamne, cate mai sunt asemenea precepte, care de fapt s-au nascut paradoxal pe un paman, ce-i drept la rascrucea marilor furtuni. Anii de dupa ‘90 ne-au aratat cat de penibili putem fi, prin politicianismul gregar, ordinar si de interes. Anii de dupa ‘90 au confirmat lipsa de demnitate a reprezentantilor acestui neam, care s-au caciulit in vreme ce trageau parturi in fata marilor puteri, cu o nemernicie si cu o josnicie care depaseste statutul de umil al Poporului Roman. Cine crede ca Romania inseamna ceva (din toate punctele de vedere: geostrategic pe harta Europei) se insala. Dispretul cu care suntem priviti cand mergem in Occident, de catre un “maresal-portar” de hotel, este semnificativ. Ce-am dat noi Europei? Sau mai bine ma intreb: Ce am preluat?  Ce-am dat noi Europei? Vreun monument de cultura? Iarta-mi duritatea, cititorule, dar du-te si paseste in catedrala San Marco din Venetia si iti vei da seama nu numai de o mie de ani care ne despart de cultura italiana ci si de nevoia de a face comparatia cu Albastrul de Voronet si restul cosmeliilor din Moldova sau de aiurea, de pe tot plaiul mioritic.  Sau voi cei care sunteti la varsta a treia, ca si noi care va urmam, sa nu acuzam doar tancurile rusesti care au intrat in Romania. Cine au fost cei care diriguiau si decideau asupra vietilor antecesorilor nostri? Niste nenorociti, vagabonzi, betivi, puturosi, nespalati, care era suficient sa ii spuna securistului satului ca nu il iubesti pe tatucul Stalin, pentru ca noaptea sa fii ridicat si dus la dracu-’n praznic. Si revin. Nu rusii au facut din Roamania un stat socialist si comunist: armata rosie si comisarii poporului nu au facut decat sa rupa zagazurile care in natia aceasta de vreo doua mii de ani (incluzand aici si o Gaura Medievala) zaceau latent:  minciuna, tradarea, hotia, delatiunea, crima si perversiunea.

Prin urmare, s-ar putea sa ma injuri, cititorul meu de blog, dar cred ca odata si odata, aceste lucruri trebuie spuse deschis si fara menajamente. Si iti mai atrag atentia asupra unui lucru: chiar daca nu voi trai sa scriu aceasta carte, Pana cand, Romanie?, atata vreme cat Dumnezeu imi va ingadui, voi incerca in paragraful acesta de pe Blogul meu sa analizez, dupa acest preambul, situatia care a facut ca Romania sa se afle in starea nenorocita de astazi. Vino cu mine, cititorule!