Motto:
„v-am tot strigat dar cine să-mi răspundă
deșertul poate
undă peste undă
ia forma veștedă de amintire
și gâtuiește orice-nchipuire
nisip ne-a separat
el ne unește
când spaimele ni le rostim muțește:
copii, nepoți și strănepoți, părinți
în dealul bocsei înfloresc morminți?”
Ioan Crăciun, Deșert, Editura Eubeea , Timișoara 2000
În 14 septembrie va fi un an. Un an de când tatăl meu a încetat să mai îmi zâmbească, să mă mai strângă în brațe, să ne vorbească, să mai scrie. A trecut un an de când mi-am pierdut cel mai bun prieten, de când am încetat să mai fonotechez emisiuni, de când nu am scris nici o poezie dictată de el, în camera lui, unde miile de cărți, tablourile și vinilurile cu muzică clasică ne învăluiau protector, o „cadră” neschimbată din copilăria mea când ascultam împreună Tchaikovsky, eu rugându-l de fiecare dată să dirijeze în acordurile Pick-up-ului Tesla cu cap magnetic.
O senzație halucinantă mă cuprinde acum, pentru că dincolo de toate încercările prin care am trecut împreună nu mă puteam imagina niciodată scriind aceste rânduri, scriind eu pe blogul lui altfel decât sub dictarea lui, eu, eternul uimit de felul în care cuvintele păreau să se nască în sintagme negândite vreodata de mine.
A trecut un an și viața a mers mai departe, pentru că viața merge întotdeauna mai departe, pentru că „Tot ce se întamplă în viață așa trebuie să fie și e întotdeauna spre bine…”, pentru că „Moartea este regula vieții” cum îmi spunea atunci când a trebuit să îi dau eu VESTEA, strangându-mă la pieptul lui și mangâindu-mi protector creștetul.
Acum, când a venit timpul unui nou parastas nu pot decât să mă rog pentru odihna lui alături de Mihaela, de mama, de bunu, de Mos Achim, de Natalia și de Mono.
Și pentru că am amintit de Ion Monoran, mai jos veți găsi o poezie, Tablou de final, înregistrată de tatăl meu în 2010 din volumul Răsăritul Trădat, o poezie care rememorează acea zi fatidică când împreună l-am condus pe Mono pe ultimul drum:
Mihai Crăciun