Publicat de: Ioan Craciun | 09/09/2011

Tablou de final

Ioan Crăciun

Ioan Crăciun

Motto:

„v-am tot strigat dar cine să-mi răspundă
deșertul poate
undă peste undă
ia forma veștedă de amintire
și gâtuiește orice-nchipuire

nisip ne-a separat
el ne unește
când spaimele ni le rostim muțește:
copii, nepoți și strănepoți, părinți
în dealul bocsei înfloresc morminți?”

Ioan Crăciun, Deșert, Editura Eubeea , Timișoara 2000

În 14 septembrie va fi un an. Un an de când tatăl meu a încetat să mai îmi zâmbească, să mă mai strângă în brațe, să ne vorbească, să mai scrie. A trecut un an de când mi-am pierdut cel mai bun prieten, de când am încetat să mai fonotechez emisiuni, de când nu am scris nici o poezie dictată de el, în camera lui, unde miile de cărți, tablourile și vinilurile cu muzică clasică ne învăluiau protector, o „cadră” neschimbată din copilăria mea când ascultam împreună Tchaikovsky, eu rugându-l de fiecare dată să dirijeze în acordurile Pick-up-ului Tesla cu cap magnetic.

O senzație halucinantă mă cuprinde acum, pentru că dincolo de toate încercările prin care am trecut împreună nu mă puteam imagina niciodată scriind aceste rânduri, scriind eu pe blogul lui altfel decât sub dictarea lui, eu, eternul uimit de felul în care cuvintele păreau să se nască în sintagme negândite vreodata de mine.

A trecut un an și viața a mers mai departe, pentru că viața merge întotdeauna mai departe, pentru că „Tot ce se întamplă în viață așa trebuie să fie și e întotdeauna spre bine…”, pentru că „Moartea este regula vieții” cum îmi spunea atunci când a trebuit să îi dau eu VESTEA, strangându-mă la pieptul lui și mangâindu-mi protector creștetul.

Acum, când a venit timpul unui nou parastas nu pot decât să mă rog pentru odihna lui alături de Mihaela, de mama, de bunu, de Mos Achim, de Natalia și de Mono.

Și pentru că am amintit de Ion Monoran, mai jos veți găsi o poezie, Tablou de final, înregistrată de tatăl meu în 2010 din volumul Răsăritul Trădat, o poezie care rememorează acea zi fatidică când împreună l-am condus pe Mono pe ultimul drum:

 

Mihai Crăciun

Publicat de: Ioan Craciun | 03/12/2009

Despre tradatori si morminte

Adrian Ursu

Oana Stancu

Mihai Gadea

Valentin Stan

Mugur Ciuvica

Mircea Badea

Radu Tudor

Bogdan Teodorescu

Razvan Dumitrescu

Cristina Sincai

Melania Medeleanu

Cosmin Prelipceanu & Colega de platou

Emil Hurezeanu

Alexandru Sassu

Mircea Dinescu

Gabriela Vranceanu Firea (odioasa)

Mircea Geoana

Crin Antonescu

Gheorghe Ciuhandu

N.B. Cine a tradat o data este invingator. Cine a tradat de doua ori este tradator.

Ioan Craciun

Scriitor

Publicat de: Ioan Craciun | 21/07/2009

IDENTITY CARD

IDENTITY CARD

21072009299

Publicat de: Ioan Craciun | 29/12/2008

Samuraii încă mai există

Da, samuraii încă mai există
Înghesuiţi pe-o agresivă listă,
Precum shoguni evisceraţi în taină
Sub semne nobiliare scrise-nspaimă.

Da, samuraii încă mai există
Şi umbra lor, legenda o persistă,
Pe râuri de cireş ca suvenire
Se mai cufundă’n noapte şi-n gândire.

Da, samuraii încă mai există
Pe-o pagină de filmotecă tristă,
Şi fiindcă este noapte atunci, să fie
O tristă şi nefastă alchimie.

Da, samuraii încă mai există
Pe-o pagină, de semne, altruistă,
Şi-n jurământul lor brutal, concis
Se regăseşte lumea într-un bis.

Da, samuraii încă mai există
Şi-n dansul lor, fecioară arivistă.
Stăpânii le-au jurat mereu credinţă
Loiali fiind, fiinţă-ntru fiinţă.

Da, samuraii încă mai există
Cu-n pas devreme înaintea lor.
Da, samuraii încă mai există
În somnul nostru, aspru si color.

Da, samuraiul încă mai există,
Cu faţa lui, năucitor de tristă,
Doar jurământ trăieşte-n semnul lui divin,
Da, samurai există, în noaptea asta vin…

Şi, totuşi, samuraiul mai există,
“Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă”

Publicat de: Ioan Craciun | 17/12/2008

Miss Piggy si mama ei de Muppets-tara

Parca prin clasa a sasea am invatat, la zoologie, ca porcul (ca si scroafa) este un animal omnivor. De multe ori (avand in vedere ilustre precedente din istoria culturii universale) m-am intrebat daca nu e posibila si reciproca! Sigur ca de-a lungul celor 54 de ani de viata am intalnit destule exemple care sa ma puna pe ganduri si sa ignor clasicul tertium non datur, si sa ma ung ca dracul cu tamaie de prea-putornicul si bulversantul relativism. Ba chiar, in anii de „pumnul bagat in gura”, urmaream cu placere un serial cu marionete si ma amuza acest personaj, Miss Piggy, fara sa ma gandesc insa ca voi trai vreodata sa il vad in postura umana. Vorba aceea: „Porcul râmă dar râma nu porc”.

Scriu aceste randuri dupa ce am vomitat de cateva ori, ingrozitor am vomitat, de scarba ca iata, parafrazandu-l pe Bulgakov: Vremea desenelor animate a trecut. Iata, neinduratoare, in fata ochilor nostri, curge, cu bulbuci, Istoria: Miss Piggy traieste; e vie; are functii importante in stat; are si permis de conducere; in loc de cocina traieste in libertate; nu este nascuta pentru sacrificare ci spre a-i sacrifica pe altii; dupa bunul ei plac; dupa cum ii dicteaza neuronii ei imbibati de alcool si de nesimtire; de tupeu; de scarba fata de Muppets-ii ale caror destine se afla la un moment dat la copita ei de scroafa.

Episodul pe care mi l-a oferit „sticla” m-a dezgustat si m-a inspaimantat atat de tare incat multa vreme de acum inainte zilele si noptile mele nu vor mai fi intregi la minte. Sa fim bine intelesi: ceea ce m-a adus in aceasta situatie nu a fost nimic din ce s-a intamplat undeva in trafic. A fost figura acestei Miss Piggy buhaita de alcool, total defeminizata (simteam, prin aceasi „sticla”, duhoarea pe care o imprastia). Simteam ca intamplarea nu tine de faptul ca ea a fost depistata in halul acela, ci de faptul ca halul acela nu era o intamplare; priveam la ea si  mi-o imaginam, zi de zi ajungand acasa,  destupandu-si sticla de bautura si punandu-se pe „treaba”.  Si mai simteam ca aceasta scena nu reprezinta, repetata, fragmente dintr-un „jurnal” ci este insusi modul ei de a fi. Ce mai conteaza ca seara, desigur, dupa ce isi halea cina-i omnivora, mai facea si oarece sex, grohaind de placere. Ce mai conteaza ca poate si sforaia de intrau in rezonanta cocinile din imprejur… ce mai conteaza ca a doua zi dimineata se trezea buhaita, se dadea cu o tona de fard si apoi urca hotarata in masina care o astepta la scara, plecand catre un iluzoriu templu (pe frontonul caruia pana si zeitele isi acopereau, de rusine, ochii, ca sa nu o vada), se aseza pe un scaun care ar trebui sa fie sfant si cu sangele pulsand de alcoolul nedigerat, pronunta (pe un ton etilic-majestuos) hotarari care decideau destinul unor Muppets veniti cu speranta in traista, unii de la sute de kilometri, ca sa asculte glasul divin al dreptatii.

Simt din nou ca imi vine sa vomit. Am trecut prin multe si uneori cruciale momente, din 16 decembrie 1989. Si am vazut foarte multe. Sunt ani buni de cand nu mai imi fac iluzii. Sunt ani buni de cand speranta a devenit un cuvant din suplimentul DEX, pe care l-au ars luminitele de la capetele canalelor de scurgere ale dejectiilor. Dar iti marturisesc, bunule cititor, ca niciodata nu am simtit o asemenea sila si scarba. Toti avem in noi cate un ochi de geam prin care se vede o raza de lumina dar dupa acest episod, petrecut recent, imi vine sa spun ca imi dau demisia. Ca nu mai cred in nimic. Ca noi, Muppets-ii de rand, suntem de fapt la mana unor netrebnici care cu totala inconstienta, direct sau nu, ne decid destinele.

Si, in final, ramanand in sala plina de Muppets anonimi, ii aud pe cei doi actanti din balcon. Unul zice: „Ai grija cum vorbesti cu mine ca sunt magistrat!” Celalalt raspunde: ” Ha ha ha! Tu ai figura de magistrat?!”. Replica primului vine necrutatoare: „Vrei sa iti arat contul din banca?”.

Publicat de: Ioan Craciun | 07/12/2008

Saptamana 07-13 Decembrie

Domnului Iisus Hristos

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh

Ce tainic te-nconjoara Domnul
Cu binefacerile Sale
In dulci chemari spre tinta mantuirii Sale
Tu nu-ntelegi cum vine gandul
Ce-ti lumineaza o carare
Nici cum iti izvorste-ndemnul, cu nazuinte sfintitoare
De unde setea rugaciunii si usurarea ce-i urmeaza?
Si cine taina-ti limpezeste, si cine taina-ti lumineaza?
Nu intelegi, dar dupa toate e harul lui ce te-nconjoara
Si care-n toate aceste-ndemnuri lumina inima-ti coboara
Cand simti blandetea lor tacuta
Cum te-nvesmanta si-ncalzeste,
Lui Dumnezeu, Lui singur numai, inlacrimat iti multumeste.

Marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Publicat de: Ioan Craciun | 07/12/2008

Despre radacini

Se implinesc marti, 9 decembrie, doi ani de cand mama mea, Sofia, in urma unei scurte dar cumplite suferinte, a plecat intru cele vesnice. In acel moment, la ora 20 si 25 am avut clar sentimentul ca radacinile mele (ontologice) s-au rupt. Viata mea si a fiului meu, iesise din parametrii normali si a luat-o razna. Cu atat mai mult cu cat in urma cu doi ani si ceva, tatal si bunicul nostru, Ioan, pornise pe acelasi drum. La cateva zile dupa 9 decembrie 2006, Dumnezeu i-a dictat vasului care sunt eu, o incantatie care se numeste La castel.

Destinul a facut ca la nici o luna dupa tragedia mea, bunul meu coleg si prieten, George Balica, sa traiasca aceasi tragedie. Atunci i-am citit la telefon, intr-o seara, Castelul. A reverberat firesc si mi-a propus sa o citeasca intr-o anumita seara pe postul de radio. A facut-o asa cum numai el stie si ii multumesc pentru acest lucru; a facut-o in mod cert traind probabil, aproape identic, ce traisem eu atunci cand Dumnezeu mi-a dictat acele randuri. Asadar Dumnezeu sa va aiba in paza pe tine Mama si pe Mama prietenului meu. Da-mi voie, cititor al blog-ului meu, sa iti ofer acum, acest memento,  in lectura inegalabila a lui George Balica.

Publicat de: Ioan Craciun | 02/11/2008

SAPTAMANA 02-08 NOIEMBRIE

Domnului Iisus Hristos

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh

Cu toata dragostea Te-ascult, 
Iisuse doar pe Tine,
Dorind din ce in ce mai mult
Sa luminezi prin mine.
Cu toata dragostea doresc,
Iisuse numai Tie,
Sa-Ti seaman si Sa-Ti daruiesc
Viata-n curatie.
Cu toata dragostea voi sta
In slujba Ta aleasa,
Din ce in ce sa-Ti pot canta
O slava mai frumoasa,
Cu toata dragostea astept
Iisuse, sa vii iara,
Comoara inimii din piept
Si-a cerului comoara.

Marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Publicat de: Ioan Craciun | 01/11/2008

RISIPIREA DE SINE

Dragul meu cititor/ascultator, in nevoia mea de a ne cunoaste mai bine si considerand ca muzica, adevarata muzica, este un mijloc redutabil, m-am hotarat sa iti ofer, (sa-mi ofer), in fiecare saptamana, cate o piesa care face parte din cea mai sensibila particica a sufletului meu si mi s-a parut nimerit sa incep cu acest mare muzician prin opera caruia traverseaza doua milenii de esente de la trouver-ii medievali pana la cuceritorii universului.

George Moustaki, un vagabond ratacitor, generos in bine si zgarcit in rau, un candid incarcat de secrete. Le métèque.

Stimate prietene, meseria mea este aceea ce om. Daca ai rabdare sa incluzi aici cariera mea de scriitor, de fondator al Ziarului si Societatii Timisoara si de (actualmente) redactor la Studioul Regional Radio Timisoara, cred ca este suficient si ma vei intelege de ce in acest blog nu apare niciunde CV-ul meu. Pot insa sa iti fac o marturisire de credinta: iubesc dialogul (nu interviul), ci dialogul. In cariera mea am realizat aproximativ patru sute de dialoguri si reportaje. Sigur ca nu toate „au iesit” asa cum le-am dorit eu. Ceea ce iti propun insa in aceasta rubrica (categorie) sunt cateva zeci de dialoguri (fac precizarea ca daca as avea autoritatea, as desfiinta din speciile ziaristicii termenul interviu!), asadar iti propun cateva zeci de dialoguri cu oameni pe care i-am considerat a avea ceva de spus in cultura si civilizatia banateana (si nu numai). Asadar incepand de astazi 29 octombrie 2008 in cadrul acestei rubrici, vei avea posibilitatea sa faci cunostinta cu oameni, dupa parerea mea, deosebiti, de valoare, care poarta in domeniul lor o „emblema”.

Mai fac mentiunea ca din Dialogurile pe care le am in acest moment in arhiva iti voi oferi, dragul meu prieten, cititor/ascultator, cate unul in fiecare zi de miercuri a saptamanii.

Incep aceasta serie de dialoguri cu un mare prieten, plecat, din nefericire, dintre noi, dar am convingerea ca acolo unde se afla, poarta acelasi costum negru, camasa alba si chimir si din cand in cand bea o ulcica de vin rosu cu Sfantul Petru, in pauzele de filmare: Ernest Maftei, dialog realizat in 1996 in Comuna Macea, judetul Arad.

Bădia

Older Posts »

Categorii