Parca prin clasa a sasea am invatat, la zoologie, ca porcul (ca si scroafa) este un animal omnivor. De multe ori (avand in vedere ilustre precedente din istoria culturii universale) m-am intrebat daca nu e posibila si reciproca! Sigur ca de-a lungul celor 54 de ani de viata am intalnit destule exemple care sa ma puna pe ganduri si sa ignor clasicul tertium non datur, si sa ma ung ca dracul cu tamaie de prea-putornicul si bulversantul relativism. Ba chiar, in anii de „pumnul bagat in gura”, urmaream cu placere un serial cu marionete si ma amuza acest personaj, Miss Piggy, fara sa ma gandesc insa ca voi trai vreodata sa il vad in postura umana. Vorba aceea: „Porcul râmă dar râma nu porc”.
Scriu aceste randuri dupa ce am vomitat de cateva ori, ingrozitor am vomitat, de scarba ca iata, parafrazandu-l pe Bulgakov: Vremea desenelor animate a trecut. Iata, neinduratoare, in fata ochilor nostri, curge, cu bulbuci, Istoria: Miss Piggy traieste; e vie; are functii importante in stat; are si permis de conducere; in loc de cocina traieste in libertate; nu este nascuta pentru sacrificare ci spre a-i sacrifica pe altii; dupa bunul ei plac; dupa cum ii dicteaza neuronii ei imbibati de alcool si de nesimtire; de tupeu; de scarba fata de Muppets-ii ale caror destine se afla la un moment dat la copita ei de scroafa.
Episodul pe care mi l-a oferit „sticla” m-a dezgustat si m-a inspaimantat atat de tare incat multa vreme de acum inainte zilele si noptile mele nu vor mai fi intregi la minte. Sa fim bine intelesi: ceea ce m-a adus in aceasta situatie nu a fost nimic din ce s-a intamplat undeva in trafic. A fost figura acestei Miss Piggy buhaita de alcool, total defeminizata (simteam, prin aceasi „sticla”, duhoarea pe care o imprastia). Simteam ca intamplarea nu tine de faptul ca ea a fost depistata in halul acela, ci de faptul ca halul acela nu era o intamplare; priveam la ea si mi-o imaginam, zi de zi ajungand acasa, destupandu-si sticla de bautura si punandu-se pe „treaba”. Si mai simteam ca aceasta scena nu reprezinta, repetata, fragmente dintr-un „jurnal” ci este insusi modul ei de a fi. Ce mai conteaza ca seara, desigur, dupa ce isi halea cina-i omnivora, mai facea si oarece sex, grohaind de placere. Ce mai conteaza ca poate si sforaia de intrau in rezonanta cocinile din imprejur… ce mai conteaza ca a doua zi dimineata se trezea buhaita, se dadea cu o tona de fard si apoi urca hotarata in masina care o astepta la scara, plecand catre un iluzoriu templu (pe frontonul caruia pana si zeitele isi acopereau, de rusine, ochii, ca sa nu o vada), se aseza pe un scaun care ar trebui sa fie sfant si cu sangele pulsand de alcoolul nedigerat, pronunta (pe un ton etilic-majestuos) hotarari care decideau destinul unor Muppets veniti cu speranta in traista, unii de la sute de kilometri, ca sa asculte glasul divin al dreptatii.
Simt din nou ca imi vine sa vomit. Am trecut prin multe si uneori cruciale momente, din 16 decembrie 1989. Si am vazut foarte multe. Sunt ani buni de cand nu mai imi fac iluzii. Sunt ani buni de cand speranta a devenit un cuvant din suplimentul DEX, pe care l-au ars luminitele de la capetele canalelor de scurgere ale dejectiilor. Dar iti marturisesc, bunule cititor, ca niciodata nu am simtit o asemenea sila si scarba. Toti avem in noi cate un ochi de geam prin care se vede o raza de lumina dar dupa acest episod, petrecut recent, imi vine sa spun ca imi dau demisia. Ca nu mai cred in nimic. Ca noi, Muppets-ii de rand, suntem de fapt la mana unor netrebnici care cu totala inconstienta, direct sau nu, ne decid destinele.
Si, in final, ramanand in sala plina de Muppets anonimi, ii aud pe cei doi actanti din balcon. Unul zice: „Ai grija cum vorbesti cu mine ca sunt magistrat!” Celalalt raspunde: ” Ha ha ha! Tu ai figura de magistrat?!”. Replica primului vine necrutatoare: „Vrei sa iti arat contul din banca?”.
Ioan Crăciun 
Lasă un comentariu